SOS – ne mor profesioniștii!

Nu trece săptămâna fără să mai aud că încă un profesionist la apogeul carierei a părăsit nu doar piața muncii, ci scena vieții. Oameni în floarea vârstei, activi, dedicați, pasionați, recunoscuți în domeniul lor ca fiind repere de excelență. Pe unii îi admir, mai de-aproape ori mai de departe, cu alții mă intersectez în contexte diverse, cu alții lucrez sau colaborez des. Și într-o zi îmi înțepenește cursorul pe paginile lor din Social Media când aflu că unul sau altul s-a dus la Ceruri, la îngeri, la Bunul Dumnezeu. Și se pornește apoi tăvălugul cu mesaje de condoleanțe și testimonialele-necrolog când fiecare împărtășește secvențe de viață trăită împreună cu cel dispărut.

Despre unii știu că duc lupte grele cu boli parșive, incurabile, ori cu dependențe cărora nu le mai pot face față, ori cu suferințe și pierderi care îi duc în anxietăți ori depresii fără întoarcere, ori cu burnout-uri care îi fac să pâlpâie și să se stingă ca o lumânare. Despre alții nu știu nimic fiindcă ei nu vor să se știe nimic – își duc povara cu resemnare și discreție, fără vreun strigăt de ajutor. Alții dispar secerați de la o o zi la alta, consumați de boli despre care nici ei nu știau, dar care măcinau de multă vreme un interior asupra căruia nu aveau vreme sau curaj să cerceteze. Cei mai mulți sunt din decada de vârstă 50, dar nici cei din zona 40 ori 30 nu sunt scutiți. Ba chiar văd că pe-aici sunt din ce în ce mai mulți dintre cei care se duc subit.

Și nu pot să nu mă întreb ce-o fi fost în viața omului ăluia înainte ca atacul acela de cord să îl răpună fără drept de apel, înainte ca atacul acela cerebral masiv ori anevrismul de care nici nu știa să îl prăbușească la pământ definitiv? Ce declanșează cancerele astea galopante pe care le duc pe picioare ani de zile până îi cotropesc cu totul? Ce e în spatele depresiilor care macină din ce în ce mai multe suflete și minți în derivă? Sau ce e în spatele unei imunități prăbușite sau al uneia care o ia razna în infecția cu coronavirus? Când începe matricea volatilității, incertitudinii, complexității, ambiguității (VUCA) să destabilizeze sufletul unui profesionist până la dezechilibru emoțional profund și boală fizică gravă? Unde începe vulnerabilitatea și când se instalează neputința? Și mai ales unde și cui ceri ajutor când ești conștient de toate acestea și nu știi încotro s-o apuci? Poate fi vreo legătură între însingurarea profesionistului de cursă lungă și faptul că în România, când depășești vârsta de 40 de ani și ești la apogeul maturității emoționale și profesionale, piața muncii te cam aruncă la periferia interesului profesional? Să fie pandemia care a adâncit și mai mult percepțiile de inutilitate a celor care nu își mai găsesc rostul pe piața muncii și implicit suferințele lor? Lansez întrebările acestea cu dorința de a găsi răspunsuri care să ne ajute să prevenim dispariția prematură a atâtor talente care ar mai avea multe de spus și de făcut în această lume.